2. vreau sa lucrez cu alternanta corp incordat, prezent / corp inert, care se prabuseste, colapseaza. Dupa ce am cantat la xilofon aseara cu maini aproape total relaxate, m-am gandit ca e una din modalitatile prin care se pot produce mai usor evenimente de impro.

3. cred ca ne putem vedea propriile impuritati (firisoare de praf etc.) de pe exteriorul globului cristalin.

“when I try to find in the past something which…I don’t know what to say but something which I love, I don’t mean to make any distinction between my own past and the past of musical culture. I think that what is most envigorating for me is the music that has not yet been written. I want something I don’t yet know; and I do my best to make each moment like that, something that I’m not familiar with. There is a remark by Marcel Duchamp, which I love very much, he states it as a goal: to reach the impossibility of transferring from onelike image to another, the memory inprint. We don’t have to have tradition, if we somehow free ourselves from our memories. Then, each thing that we see is new, it’s as though we had become tourists and that we were living in countries that were very exciting because we don’t know them. I can’t tell anybody how to listen or how to look. I certainly can’t tell them what to remember, particularly when I don’t want to remember anything myself. If I look at a Coca-Cola bottle and then I look at another Coca-Cola bottle, I want to forget the first Coca-Cola bottle in order to see the second Coca-Cola bottle as being original. And it is original, because it is in a different position in space and time and light is shining on it differently so that no two Coca-Cola bottles are the same.”

(chorus 1)
Hey kids, rock and roll
Nobody tells you where to go, baby

What if I ride? What if you walk?
What if you rock around the clock?
Tick-tock, tick-tock
What if you did? What if you walk?
What if you tried to get off, baby?

(chorus 2)
Hey kids, where are you?
Nobody tells you what to do, baby

(chorus 3)
Hey kids, shake a leg
Maybe you’re crazy in the head, baby

(chorus 4)
Maybe you did, maybe you walked
Maybe you rocked around the clock
Tick-tock, tick-tock
Maybe I ride, maybe you walk
Maybe I drive to get off, baby

(repeat chorus 3)

Ollie, ollie
Ollie, ollie, ollie
Ollie, ollie in come free, baby

(repeat chorus 2)

Smack, crack, shack-a-lack
Tie another one to your back, baby

(repeat chorus 1)

(repeat chorus 4)

(repeat chorus 2)

Hey kids, rock and roll
Nobody tells you where to go, baby, baby, baby

silvicultura, rusa, matematica, surf cu parapanta, muzica clasica

i’ve been mad for fucking years,  sp free akT

timp

eclipsa

ceas

putem vedea soarele in forma sa la apus, la rasarit sau eclipsat de nori sau eclipsat de luna.

am fost prezenta in camera cand un ceas desteptator stricat  a inceput sa ticaie deodata in dimineata asta (26.08.2010). era la 10:45 pentru acel ceas, si a batut pana la 11:08, cand s-a oprit. m-am uitat la ceasul functional, arata 9:07.  in timpul asta, ma uitam la sfarsitul filmului einstein si eddington, cand eddington fotografiaza eclipsa si explica apoi cum spatiul are forme, protuberante si cum timpul…n-am inteles prea bine despre timp.

daca n-as fi fost in camera cand s-au miscat limbile ceasului si n-as fi putut observa ca timpul celor doua ceasuri (cel setat si functional la ora conventionala) a coincis pentru circa 22 minute - in sensul ca oricum intre ceasuri exista diferente mecanice de aproximativ un minut, datorita setarii lor imprecise de catre degetele umanoide si apoi, oricum ora este relativa la meridian, cele doua ore in plus sau minus neinsemnand decat diferenta de pozitie pe glob (puteam la fel de bine sa fiu la Teheran ca sa fie 11 gmt -…..hm, cand zic ca a coincis, si restul este doar conventie, de fapt in ce sens zic “coincis”. ceasul functional de la mana mea chiar masoara curgerea timpului, sau mai degraba o indica, arata destul de fix spre ceva. ceasul celalalt nu a functionat decat pentru 22 de minute ca si ceas si oricum, nu stiu daca a functionat corect, neavand cum sa verific daca a mers bine sau nu, fiindca nu am verificat de fapt cat era ceasul functional cand a inceput sa ticaie celalalt. deci de fapt nu stiu ca a coincis. e doar o presupunere, o asumptie. ma rog, sa lucram totusi cu ea.

pozitia unui corp intr-un interval de timp. e relativa la orice altceva, mai putin la ea insasi. pozitia unui aparat auditiv capabil sa observe ticaitul ceasului si sa masoare, sa compare, sa isi puna intrebari, sa vrea sa stie daca pozitia care a permis observatia este intamplatoare sau nu. pozitia aparatului auditiv e complet aleatoare in raport cu observatia intamplatoare, pe de alta parte, depinde total de vointa purtatorului aparatului auditiv (persoana) si nevoile ei din intervalul de timp respectiv. dar un credincios ar zice ca depinde total de vointa divina.

cum se poate ca nevoile, vointa individuala si vointa universului sa coincida in permanenta?

catre ce ma duce cu gandul signatura celor 22 de minute de coincidenta? ca ar fi trebuit sa fie de fapt 24 de minute, pentru ca pentru mine coincidenta sa fie perfecta. a fleeting glimpse. nu exista coincidente. timpul masurat e irelevant, “nu e liniar”.

27.08.10

m-am trezit cu intrebarea care ma framanta ieri tocmai prin faptul ca nu o puteam formula. ok, ce incercam sa intreb suna asa: lucrurile inclusiv oamenii pot fi observate din cand in cand in momente de sincron (doua cate doua sau mai multe, dar in principiu cate doua). diferenta fata de starea “normala” a acestor momente cand observam sincronul (conventional prin definitia sciziunii produse de limbaj, conceptualizare etc) este tocmai starea “normala” in care nu exista sincron folositor/cu sens, sa zicem, decat daca a fost planificat/ de dorit/ ca tel/ de incercat sa se obtina.  si exista doua posibilitati:

- sincronul e permanent si se refera la toate lucrurile in toate clipele; structura realitatii si a lucrurilor e perfect sincronizata, chiar daca noi putem observa acest sincron doar uneori si ii putem vedea sensul si mai rar.

- sincronul e aleator, dar a spune asta il face irelevant; e doar observarea unei coincidente prin prisma unor norme /conventii la fel de aleatoare. Si asta duce la concluzia ca lucrurile nu sunt sincronizate, pare uneori ca sunt asa, dar de fapt doar capacitatea cuiva de a crea sincron si a-l transpune in fapta si deci in lume poate fi numit sincron.

31.08.2010

aseara am terminat de citit primul capitol despre epistemologia secolului XVI, din Foucault. signatura pe care o cautam mai sus e  in textul lui Foucault:

“Astfel, cercul se inchide. Vedem insa prin ce sistem de reduplicari. Asemanarile cer o “semnatura”, caci niciuna dintre ele n-ar putea fi remarcata daca n-ar fi marcata in mod lizibil. Dar care sunt aceste semne? Dupa ce recunoastem, printre toate aspectele lumii si atatea figuri care se incruciseaza, ca exista aici un caracter la care e bine sa ne oprim, pentru ca el indica o secreta si esentiala asemanare? Ce forma constituie semnul in valoarea sa singulara de semn? Asemanarea. El semnifica in masura in care are o asemanare cu ceea ce indica (deci cu ceva similar). Totusi, nu omologia este cea pe care o semnaleaza: pentru ca fiinta sa distincta de semnatura ar disparea in chipul al carui semn este; el este o alta asemanare, o similitudine vecina si de alt tip care serveste la recunoasterea celei dintai, dar care este decelata la randul ei de o a treia. Orice asemanare primeste o signatura; dar aceasta signatura nu este decat o forma intermediara a aceleiasi asemanari. Astfel incat ansamblul marcilor face sa gliseze, pe cercul similitudinilor, un al doilea cerc care l-ar dubla exact si punct cu punct pe cel dintai, daca n-ar fi acest mic decalaj care face ca semnul simpatiei sa rezide in analogie, cel al analogiei in emulatie, al emulatiei in convenienta, care reclama, la randul ei, pentru a fi recunoscuta, marca simpatiei…Signatura si ceea ce ea desemneaza sunt exact de aceeasi natura; doar legea de distributie de care fiecare asculta e diferita; decupajul este acelasi.”

in ultima vreme, de vreun an, ma tot gandesc ca este totusi irational sa vrei ca cineva sa te iubeasca, chiar si de la o zi la alta. si asta bate cumva in punctul acela in care te indragostesti de cineva si asta se intampla pur si simplu, ca mai apoi sa iti treaca la fel de subit. dar mai are o legatura, si mai subtila si mai adevarata, cu o revelatie pe care am avut-o foarte de curand. ma uitam prin iulie la cer si am vazut bucata de albastru dintre doi nori si am perceput-o ca si distanta dintre ei. si mi-am dat seama ca asa se petrece si cu oamenii care se iubesc. nu exista niciun motiv ca doi oameni sa fie impreuna; ceea ce se intampla cu ei, este la fel de aleatoriu / nenecesar ca si distanta, intr-un anumita clipa, dintre doi nori. daca exista totusi un motiv, e deja altceva.

pe un cu totul alt plan, am ajuns sa cred ca suntem nou-nascuti zilnic.

poate doar imi doresc sa avem posibilitatea sa facem lucrurile si altfel, mai bine, mai cu atentie, la lume si la realitate, la oameni (si mai ales la noi insine) din prezentul aici si acum si imi doresc si ca aceasta potenta sa fie reactualizata zilnic.

de fapt, cred ca, vrem nu vrem, ne dorim au ba, chiar asa stau lucrurile. si, cumva, filosofia asta trairista / estica la care am ajuns in ultima vreme, nu mai lasa loc pentru fapte si intamplari trecute (zile traite si interpretate, opere de arta mai mici sau mai mari, dar definitivate si moarte; ma rog, amintiri de tot felul) si nici prea mult loc pentru ziua de maine, ea neexistand decat in capul nostru si, pentru care zi, oricum am da-o, ne trebuie ceva curaj sa o concepem, daca stam sa meditam la culcare cat de liberi suntem de fapt.

am inceput sa citesc cuvintele si lucrurile si deja ma filtrez printre clopote si pendule si ecouri. filosofeme si terapisme.

“lucrurile care imi doresc sa ti se intample sa fie incarcate de frumos si bine” = fapt = iubire.

sunt curioasa sa vad ce se va intampla in secolul XVII.

P.S. ideea e ca oricum ceea ce mi se intampla este brand new si doar nevoia mea de control ma face sa nu accept ca (wow!) lucrurile viitoare nu s-au mai intamplat in trecut si nu vor semana trecutului. pot avea iluzia ca seamana in masura care le aseman pe masura ce le fac/simt/traiesc . dar chiar si asa, in realitate, ele vor fi in primul rand noi, nemaitraite, nemaisimtite, nemaifacute. unice. si de acolo spre infinit, vesnica reintoarcere cu mila

semn 47.